Pe 29 iulie 2026, Anthony Fauci s-a prezentat în fața Comisiei pentru Securitate Internă și Afaceri Guvernamentale a Senatului american, condusă de senatorul Rand Paul, pentru o audiere îndelung așteptată privind originea pandemiei de COVID-19 și modul în care a fost gestionată criza sanitară. Era momentul pe care mulți dintre criticii săi îl așteptau de ani de zile: ocazia ca fostul director al Institutului Național de Alergii și Boli Infecțioase (NIAID) să răspundă, sub jurământ, întrebărilor rămase fără răspuns încă din 2020.
Nu a răspuns la niciuna dintre ele.
Un refuz repetat de peste 100 de ori
Fauci a invocat Amendamentul al Cincilea al Constituției Statelor Unite — dreptul de a nu depune mărturie dacă aceasta l-ar putea autoîncrimina — de peste 100 de ori în timpul audierii. La fiecare întrebare privind finanțarea cercetării de tip „gain-of-function”, originea virusului, comunicarea cu oamenii de știință în primele zile ale pandemiei sau conținutul propriilor sale jurnale, răspunsul a fost același: la recomandarea avocaților săi, refuză să răspundă. Ceea ce face acest refuz cu adevărat remarcabil este contextul juridic. Fauci beneficiază de o grațiere preventivă acordată de președintele Joe Biden în ultimele zile ale administrației sale, care îl protejează de urmărirea penală pentru fapte comise între 2014 și data grațierii. Cu alte cuvinte, aproape tot ceea ce ar fi putut spune despre perioada pandemiei nu l-ar mai fi putut expune, teoretic, la răspundere penală. Și totuși, a preferat să riște o acuzație de sfidare a Congresului decât să răspundă întrebărilor.Această alegere merită subliniată. Invocarea Amendamentului al Cincilea este, prin definiție, justificată atunci când există un risc real de autoîncriminare. Dacă fostul șef al NIAID nu avea, teoretic, nimic de pierdut din punct de vedere juridic vorbind despre fapte deja acoperite de grațiere, întrebarea firească este ce anume l-a determinat să prefere tăcerea în locul unor explicații publice.
Jurnalele care au schimbat calculul
Contextul din spatele acestei audieri nu este întâmplător. Cu doar câteva zile înainte, senatorul Rand Paul a publicat fragmente din jurnalul personal al lui Fauci, alături de un pachet de aproape 500 de pagini de documente, e-mailuri și note interne din perioada 2001–2015, despre care susține că ar evidenția contradicții între declarațiile publice ale fostului oficial și ceea ce consemna în privat.
Potrivit lui Paul, unul dintre pasaje ar sugera că, deși în primele discuții cu oameni de știință exista un dezacord clar privind originea COVID-19, Fauci a ajuns ulterior să susțină public, cu un grad mult mai ridicat de certitudine, teoria saltului natural de la animal la om — o poziție care a contribuit la marginalizarea teoriei scurgerii virusului din laborator.
Dacă aceste jurnale reflectă fidel realitatea, ele sugerează că omul care a modelat discursul oficial despre pandemie timp de ani de zile avea, în privat, îndoieli pe care nu le-a exprimat public. Tocmai această posibilă discrepanță ar fi trebuit clarificată în cadrul unei audieri sub jurământ. În locul clarificărilor, publicul a primit tăcere.
Ce a spus, de fapt, Fauci
Puținele declarații pe care Fauci a acceptat să le facă au vizat, în principal, un atac la adresa senatorului Rand Paul, nu un răspuns pe fondul întrebărilor. Fauci a acuzat comisia de o „obsesie” de a-l vedea condamnat penal și a susținut că singurul motiv pentru care a fost chemat este acela de a fi provocat să spună ceva ce ar putea fi folosit împotriva sa. De asemenea, l-a descris pe senator drept „unhinged” — „ieșit din minți”.
Este o strategie retorică bine cunoscută: mutarea atenției de la conținutul întrebărilor către presupusele motive ale celui care le formulează. Însă acuzația de persecuție politică, indiferent cât de plauzibilă ar putea părea pentru unii, nu explică de ce omul care a coordonat politica sanitară a celei mai puternice națiuni din lume nu a oferit, la șase ani de la începutul pandemiei, explicații detaliate despre deciziile luate. Nici cetățenii care au respectat restricțiile, nici familiile celor care și-au pierdut apropiații, nici contribuabilii care au finanțat cercetările aflate în discuție nu au primit răspunsurile așteptate.
Întrebare după întrebare, același refuz
Ce face acest moment cu adevărat grotesc este repetitivitatea lui. Indiferent de subiect, de tonul întrebării sau de senatorul care o punea, formula lui Fauci a fost mereu aceeași — în esență, o variantă tradusă a expresiei „la sfatul avocaților, refuz respectuos să răspund, pe baza drepturilor mele conform Amendamentului al Cincilea”. Iată câteva dintre momentele care arată cât de absurd a devenit acest tipar:
• Despre cercetarea „gain-of-function” la Wuhan.
Rand Paul l-a întrebat direct dacă știa despre finanțarea unor experimente de manipulare genetică a virusurilor la Institutul de Virologie din Wuhan, prin intermediul unor granturi acordate organizației EcoHealth Alliance. Fauci a refuzat să răspundă.
• Despre cercetarea de tip „gain-of-function” pe virusul variolei maimuței, la Fort Detrick.
Paul l-a întrebat despre studii similare desfășurate într-o instalație militară din Maryland. Din nou, niciun răspuns.
• Despre relația cu David Morens.
Senatorul Rick Scott l-a chestionat pe Fauci despre legătura sa cu fostul consilier senior David Morens, acuzat oficial că ar fi distrus documente federale pentru a evita cererile de acces la informații publice. Fauci a invocat, și aici, Amendamentul al Cincilea.
• Despre propriile jurnale.
Senatorul Ron Johnson l-a confruntat pe Fauci cu însemnări din jurnalul său personal, inclusiv despre o problemă de sănătate din 2021. Fauci a refuzat orice comentariu, iar Johnson a remarcat, sec, că îi era limpede de ce Fauci nu putea răspunde sincer fără să recunoască, practic, ce a făcut.
• Testul absurdului:
Josh Hawley și culoarea cravatei. Pentru a demonstra automatismul refuzului, senatorul Josh Hawley l-a întrebat pe Fauci, la un moment dat, ce culoare are propria cravată și ce culoare are covorul din sală. Fauci a răspuns, ca la orice altă întrebare, cu aceeași formulă de refuz bazată pe Amendamentul al Cincilea — dovadă că nu mai conta conținutul întrebării, ci simpla existență a unei întrebări.
Acest ultim episod spune, de fapt, tot ce trebuie știut despre seriozitatea „apărării legale” invocate: nimeni nu riscă auto-incriminare explicând culoarea unui covor. Refuzul sistematic, aplicat inclusiv la întrebări complet nevinovate, arată o strategie de blocaj total, nu o precauție legală punctuală.
Prăbușirea unui mit
Timp de ani de zile, Anthony Fauci a fost prezentat de o parte a presei și a opiniei publice drept întruchiparea „științei” în lupta împotriva dezinformării și negaționismului. Imaginea sa a devenit, la un moment dat, un adevărat fenomen cultural, cu figurine, tricouri și chiar lumânări imprimate cu chipul său.
Această imagine s-a construit pe premisa că Fauci reprezenta vocea certitudinii într-o perioadă dominată de incertitudine.
Refuzul său de a răspunde la peste 100 de întrebări, într-un context în care, teoretic, beneficia de protecția oferită de grațiere, pune însă această imagine sub semnul întrebării. Nu pentru că tăcerea ar constitui, în sine, o dovadă juridică a vinovăției — nu constituie —, ci pentru că oamenii cărora li s-a cerut ani la rând să aibă încredere în autorități și în explicațiile oficiale nu au primit, în momentul în care au fost cerute clarificări, niciun răspuns concret. Iar contrastul dintre fermitatea discursului public din anii pandemiei și tăcerea aproape totală din fața unei comisii a Senatului este, indiferent de interpretare, greu de ignorat.
Consecințe: Contempt of Congress
Rand Paul a anunțat că, în săptămâna următoare audierii, comisia va vota o rezoluție prin care Fauci ar putea fi acuzat de sfidarea Congresului (contempt of Congress) pentru refuzul de a coopera. Chiar dacă un astfel de demers are un parcurs juridic incert și poate dura mult timp, simplul fapt că este luat în considerare subliniază gravitatea momentului: un fost oficial de rang înalt, plătit din bani publici timp de decenii, refuză categoric să răspundă întrebărilor reprezentanților aleși ai cetățenilor cu privire la decizii care au afectat sute de milioane de oameni.
Concluzie
Dincolo de disputele politice care au marcat această audiere și de climatul tensionat în care ea a avut loc, rămâne un fapt simplu: publicul american, iar prin amploarea pandemiei și opinia publică internațională, nu au primit niciun răspuns nou de la omul care a fost, ani la rând, una dintre principalele voci oficiale ale gestionării crizei sanitare.
Faptul că, beneficiind de protecția unei grațieri, a ales să nu răspundă întrebărilor ridică inevitabil noi semne de întrebare și alimentează dezbaterea privind transparența deciziilor luate în timpul pandemiei. Indiferent de concluziile la care va ajunge fiecare cititor, un lucru rămâne cert: întrebările care au stat la baza acestei audieri sunt, și astăzi, departe de a fi fost lămurite.
